Una din bogatiile faunistice!

Când vorbim de rase vechi care reprezentau o adevărată bogăţie faunistică a acestor locuri, iar călărăşenii sunt doar una din aceste rase aflate într-un mare impas, nu trebuie să devenim patetici, alimentand de fiecare dată ideea unui om de cultură care spunea că la noi e predominantă "cultura de parastas", adică e neapărată nevoie ca să fie cineva sau ceva care să se piardă pentru a căpăta valoare şi recunoastere. Mai degrabă trebuie să fim realişti, cu un dram de minte şi mai putine orgolii, şi poate că în felul ăsta rasa jucătorului de Călăraşi, ca şi altele crescute la noi, să mai aibă cu adevărat o şansă în a se perpetua cu nişte calităţi extraordinare. Altfel, generaţiile viitoare vor avea parte doar de poveşti legate de porumbeii aceştia

Varietati de Culoare

Din punctul de vedere al varietăţilor de culoare şi al desenului penajului trebuie spus că jucătorii de Călăraşi se întâlnesc într-o paletă largă de culori, cea mai răspândită şi, în mod sigur şi cea mai apreciată fiind cea galbenă, în mai multe nuanţe (galben mai închis sau mai deschis, auriu precum şi limoniu), apoi roşii în două nuanţe (roşu aprins spre vişiniu, varianta mai apreciată, şi rosu mai deschis, spre cărămiziu), negrii, vineţi, castanii (sau pământii), bragagii şi albi (bălani). Ca desen, întâlnim doar varietatea de unicolori, cu excepţia galbenilor şi a roşiilor unde se pot întâlni exemplare leftate sau sfârcolate, precum şi cu pete albe pe capace(stropiţi). O caracteristică a rasei este prezenţa la un număr foarte mare de exemplare galbene şi roşii a unei zone cu pene albe pe crupion, numită "şa".

Scurt istoric al jucatorului de calarasi

Jucătorii de Călăraşi se creşteau în două linii distincte: varietatea de zbor, selecţionată după aptitudinilie de zbor şi varietatea de ornament cu accentul pe forma frumoasă, culoarea intensivă, capul sferic, ciocul mai scurt, şi rozeta frontală regulată, ţinută, ţinută mai mult în voliere. Pentru a mări durata şi înălţimea zborului acestor porumbei, crescătorii din Călăraşi au apelat la o infuzie, folosind în acest scop Jucătorii brăileni scurţi. Astfel, datorită iscusinţei crescătorilor din Călăraşi s-au obţinut porumbei mai frumoşi, cu un zbor mai înalt (uneori în dispariţie), mai de durată şi cu un joc mare.Jucătorul de Călăraşi poate fi considerat o emblemă a columbofiliei româneşti, pentru că, pe lângă însuşirile sale estetice deosebite, ceea ce-l recomandă şi pentru creşterea în scopuri exclusiv ornamentale, acesta are şi calităţi sportive deosebite, oferind amatorilor adevărate spectacole cu zborul şi, mai ales, jocul său. Alegerea direcţiei sau scopului pentru care a fost şi este crescut Jucătorul de Călăraşi este o opţiune personală a fiecăruia dintre crescători, numai că niciodată un astfel de porumbel crescut exclusiv închis în volieră nu va oferi satisfacţiile pe care le poate oferi zborul şi jocul, deosebit de spectaculos şi destul de rar întâlnit la alte rase de jucători, respectiv unul rapid şi în şnururi foarte lungi, întâlnit la un jucător de Călăraşi. Acum, ca să înţelegem mai bine ceea ce este Jucătorul de Călăraşi e necesar, ca în cazul oricărei alte rase, şi în măsura în care este posibil pe baza datelor pe care le avem la dispoziţie, să explicăm originea acestei rase. Iar din punctul ăsta de vedere, din fericire, spre deosebire de alte rase unde datele privind originea lipsesc cu desăvârşire, în cazul călărăşenilor există suficiente date, consemnate în literatura columbofilă care oferă o bază privind explicarea provenienţei şi evoluţiei rasei, aceste date alături de informaţiile din zilele noastre menţionate pe diverse surse conducând la înţelegerea mai exactă a originii cât şi a etapelor pe care le-a parcurs această rasă. Astfel, potrivit celor consemnate de reputatul biolog Ştefan Peterfi în lucrarea sa "Cresterea porumbeilor", editată prima oară în anul 1963, jucătorii de Călăraşi îşi au originea în porumbei crescuţi de turci la Constantinopole, de unde au fost aduşi în vremea Imperiului Otoman, pe teritoriul actual al Bulgariei, în cetăţile de la Dunăre, respectiv la Vidin, varietatea de culoare roşie şi la Şistov, varietăţile de culoare galbenă. Ulterior, aceşti porumbei s-au răspândit în toată zona de la sud de Dunăre, ajungând şi la Silistra, de unde, se afirmă că prin deceniul al doilea al secolului trecut au ajuns la Călăraşi, iar faptul că, iniţial, în porumbeii ajunsi la Călăraşi, au predominat cei din varietăţile galbene, rasa s-a mai numit si "rasa de Şistov". Este interesant şi important totodată de subliniat faptul că porumbei de genul celor aduşi iniţial la Călăraşi se cresc şi astăzi în nordul Bulgariei, sub titulatura de "beloslatinski golubi" sau "dvukaciuli golubi". Deasemenea, vecinii noştrii de la sud mai deţin şi o varietate locală denumită "Dobriciki premetaci", adică "jucatorul de Dobrici" care este aproape identic cu "beloslatinski", doar că are ciocul mai scurt şi este întâlnit frecvent şi cu un singur moţ, respectiv doar cu freza din ceafă şi fără rozeta frontala.

Caracteristicile Rasei

Jucătorii de Călăraşi sunt porumbei de talie mijlocie, cu temperament vioi şi o ţinută deosebit de elegantă, cu capul rotunjit şi uşor alungit spre partea anterioară, de mărime mică dar mare în aparenţă datorită frezei dezvoltate din zona cefei şi a rozetei mari şi în formă regulată, de deasupra ciocului, cioc care depăşeşte cu 1-3 mm marginile rozetei frontale. În privinţa "accesoriilor" decorative din zona capului trebuie menţionat că au fost destul de multe exemplare rezultate din încrucişări cu exemplare din rase cu un singur moţ şi care prezentau doar moţul din ceafă (freza) şi fără rozeta de deasupra ciocului, restul caracterelor fiind identice cu ale bimoţaţilor. Ochii călărăşenilor trebuie să fie albi curaţi, fără irizaţii roşii, cu geana fină, albă sau albă-gălbuie şi întotdeauna dublă iar ca specific este culoarea neagră a ochilor la exemplarele albe. Ciocul jucătorilor de Călăraşi, cel care a generat atâtea discuţii în contradictoriu, trebuie să fie de mărime mijlocie sau, în cel mai rău caz, mijlociu spre scurt, însă sub nici o formă nu trebuie să fie prea scurt. Este gros şi are culoarea albă la toate varietăţile de culoare, deşi se pot întâlni şi exemplare cu cioc uşor cănit la varietăţile de culoare neagră, la vineţi şi foarte rar la roşii dar niciodată la galbeni sau albi. Sub aspectul formei, gâtul este mijlociu, gros şi cu ţinuta verticală în timp ce bărbia este accentuat scobită, aceasta, alături de forma pieptului largă, uşor ridicată şi bombată, dând una din notele distincte ale călărăşenilor faţă de alte rase de bimoţaţi. Ţinuta este uşor descendentă spre partea posterioară, cu aripile lungi, lipite de corp şi trenate (trena este mai accentuată în cazul masculilor), coada este lungă şi lată (14-16 rectrice) şi fără glanda uropigiană iar picioarele sunt puternice si întotdeauna neîncălţate, în timp ce penajul este neted, des, fin, cu luciu specific şi purtat strâns lipit de corp.